Curtea Europeană a Drepturilor Omului celebrează cea de-a 50-a aniversare

 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, un tratat internaţional elaborat de Consiliul Europei, a fost deschis spre semnare la Roma în 1950 şi a intrat în vigoare în 1953. Importanţa acestui tratat rezidă nu numai în drepturile fundamentale pe care le protejează, dar de asemenea, în sistemul de protecţie stabilit la Strasbourg pentru a examina pretinsele încălcări şi a asigura respectare de către state a obligaţiunilor asumate în conformitate cu prevederile Convenţiei. În consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost creată în 1959.

În conformitate cu  sistemul în aplicare, trei instituţii sunt responsabile pentru controlul respectării obligaţiunilor asumate de către statele contractante: Comisia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei. Toate cererile introduse în virtutea Convenţiei de către reclamanţii individuale şi statele contractante  constituiau obiectul examinării preliminare de către Comisie, care se pronunţa asupra admisibilităţii acestora. În cazul în care plângerea era declarată admisibilă şi nu se ajungea la o  înţelegere amiabilă, Comisia elabora un raport privind faptele stabilite şi exprima o opinie cu caracter neobligatoriu privind fondul cauzei. Comisia şi/sau guvernul statului reclamat  poate decide referirea cauzei  spre adjudecarea definitivă şi obligatorie a Curţii, în cazul unei decizii în acest sens a Comitetului Miniştrilor.

Începând cu 1 noiembrie 1998, când Protocolul Nr. 11 a intrat în vigoare, primele două din aceste instituţii au fost înclocuite cu o singură Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar reclamanţii individuali au obţinut dreptul de a introduce cauzele lor direct la Curte.

Pe parcursul ultimilor cincizeci de ani Curtea a emis mai mult de 10,000 hotărâri, care sunt obligatorii pentru statele vizate şi au obligat guvernele să amendeze legislaţia şi practica administrativă în mai multe domenii.  Graţiei jurisprudenţei Curţii, Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului a devenit un instrument dinamic şi cu pondere drept răspuns la noile provocări şi promovarea continuă a statului de drept şi democraţiei în Europa.

Curtea  îşi are sediul în clădirea Drepturilor Omului de la Strasbourg, proiectată de către arhitectorul britanic Lordul Richard Rogers şi finisată în 1994. În această clădire faimoasă în lumea întreagă Curtea monitorizează  respectarea drepturilor celor  800 milioane de europeni care locuiesc în cele 47 de state au ratificat Convenţia.  

Date esenţiale 

21 ianuarie 1959 Primii membri ai Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost aleşi de către Adunarea Consultativă a Consiliului Europei.  23-28 februarie 1959 Prima audiere a Curţii  20 aprilie 1959  Instalarea solemnî a Curţii cu ocazia celei de-a 10-a aniversări a Consiliului Europei    15-16 septembrie 1959  Curtea îşi alege Preşedintele,  Lordul McNair, Vice-Preţedintele,   René Cassin şi Grefierul, Polys Modinos 18 septembrie 1959  Curtea adoptă Regulamentul Curţii  14 noiembrie 1960  Curtea pronunţă prima hotărâre: Lawless v.  1 noiembrie 1998  Intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie, instituind “noua Curte” 13 mai 2004  Deschiderea spre semnare a Protocolului nr. 14, care amenda sistemul de control al Convenţiei 18 septembrie 2008  Curtea pronunţă cea de-a 10,000 hotărâre.

Curtea europeană a drepturilor omului este direct accesibilă persoanelor, iar jurisdicţia sa este obligatorie pentru toate Statele Contractante. ea funcţionează permanent, ocupându-se de toate etapele preliminare şi elaborează decizii.

Curtea este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al Statelor Contractante. Candidaţii sunt propuşi la început de guverne, dar judecătorii beneficiază de o independenţă totală în îndeplinirea obligaţiilor lor, fără să reprezinte statul care i-a propus.

Primele alegeri au avut loc în ianuarie 1998, iar judecătorii au început să-şi îndeplinească obligaţiile la 3 noiembrie 1998. Actualul preşedinte al Curţii este Luzius Wildhaber (Elveţia).

Cazurile care nu prezintă nici o şansă de reuşită sunt retrase din sistem, într-un stadiu incipient, ca urmare a deciziei unanime a Curţii, luate de un comitet alcătuit din 3 judecători. În marea majoritate a cazurilor, Curtea decide într-o Cameră de 7 judecători. dacă apoi, cazurile sunt declarate admisibile, Camera se va afla la dispoziţia părţilor pentru a se ajunge la o înţelegere amiabilă. În cazul în care părţile nu se înţeleg, Camera îşi formulează decizia proprie.

În situaţiile excepţionale în care un caz ridică o problemă gravă de interpretare sau de aplicare a Convenţiei, de exemplu, acesta poate fi trimis către o Cameră Mare de 17 judecători, fie de o Cameră înainte ca aceasta să decidă, fie de una din părţi, în timp de 3 luni după decizia unei Camere. Deciziile Camerelor devin definitive după 3 luni iar cele ale Marii Camere - imediat. Deciziile Curţii sunt obligatorii pentru statele în cauză.

Controlarea executării deciziilor Curţii şi constatarea încălcărilor survenite revine Comitetului Miniştrilor, care asigură, în special, adoptarea de către state a măsurilor generale (modificarea legislaţiei, jurisprudenţei, reglementărilor şi practicilor) necesare evităţii noilor încălcări. el asigură, de asemenea, plata către reclamant/ă a satisfacţiei echitabile acordate de Curte şi, în anumite cazuri, aplicarea măsurilor concrete care garantează o reparaţie integrală (redeschiderea procedurii, ridicarea unei decizii de interdicţie sau a unei ordonanţe de confiscare, ştergerea menţiunilor din cazierul judiciar, acordarea unui permis de şedere, etc.).

... care acoperă toate problemele societăţii

Plângerile individuale se referă la chestiuni din ce în ce mai diverse:

• dispariţii şi asasinate;
• tortură şi tratament inuman faţă de deţinuţi;
• lipsa accesului la un tribunal;
• lipsa unui proces echitabil într-un timp rezonabil;
• interceptarea convorbirilor telefonice;
• deportarea şi extrădarea;
• discriminarea homosexualilor;
• libertatea presei;
• drepturile părinţilor copiilor plasaţi în instituţii;
• ingerinţe în dreptul la proprietate;
• dizolvarea partidelor politice.